Sunt cuvinte pe care le simțim atât de ale noastre încât nici nu ne trece prin cap să le punem sub semnul întrebării. Evlavie e unul dintre ele. Îl folosim pentru starea aceea de respect tăcut, aproape sfios, cu care ne apropiem de un lucru sfânt, o icoană veche, un mormânt, o amintire prea prețioasă ca s-o atingem cu vorbe mari. Pare un cuvânt de-al casei, țesut din aceeași materie ca satele de la poalele munților.
Și totuși, dacă îi urmărim firul înapoi în timp, drumul nu se oprește în vreo biserică de lemn din Carpați, ci ajunge direct în Grecia. Mai întâi în agora filosofilor antici, apoi în bisericile Bizanțului. Evlavie este, până în măduva lui, un cuvânt grecesc.
Cuvântul din spatele cuvântului
Sursa e substantivul grecesc ευλάβεια (eulábeia), care în greaca de azi se pronunță cam „ev-la-vi-a”. E aproape identic cu „evlavie”, și nu întâmplător. „Ev-” de la începutul cuvântului românesc reflectă exact felul în care sună azi grupul ευ din greacă înaintea unei consoane sonore ca λ. E un mic indiciu că românii n-au luat cuvântul din greaca veche a lui Platon, ci direct din greaca vie, vorbită, a secolului al XVII-lea.
La rândul lui, ευλάβεια e construit din două piese foarte vechi ale limbii grecești.
- εὖ (eu) – „bine”. Aceeași particulă apare și în alte cuvinte ajunse în română pe filiere savante precum eufonie, eufemism, eutanasie.
- λαμβάνω (lambánō) – „a lua”, „a apuca”, „a prinde”. Rădăcina λαβ- se ascunde, spre exemplu, și în silabă, din grecescul συλλαβή, sunetele „prinse împreună” într-o singură rostire.
Puse cap la cap, cele două nasc adjectivul εὐλαβή. Literal, „care apucă bine”, adică atent, grijuliu, cineva care nu lasă nimic să-i scape printre degete. Iar ευλάβεια desemna, la origine, pur și simplu starea acestei atenții, precauție, circumspecție.
De la prudență la sfințenie
Aici cuvântul face un salt fascinant. În greaca clasică, la Platon, la Sofocle, la Demostene, ευλάβεια înseamnă doar grijă lumească, prudența omului atent să nu greșească și să nu se rănească.
Cu timpul însă, această „grijă de a nu greși” s-a îndreptat spre cel mai important raport posibil, cel dintre om și divin. Dacă ești atent cu lucrurile mărunte, cu cât mai atent ar trebui să fii în fața sacrului? Autori precum Diodor din Sicilia sau Plutarh folosesc deja cuvântul cu sensul de venerație, iar în Noul Testament, în Epistola către Evrei, el denumește limpede pioșenia, teama sfântă din fața lui Dumnezeu. Un cuvânt care descria inițial doar grija de a nu te împiedica de o piatră a ajuns, așadar, să descrie cea mai profundă formă de respect pe care o poate simți un om.
Cum a ajuns evlavia în limba română
Cercetătorii atestă evlavie în limba română încă din secolul al XVII-lea și, spre deosebire de multe alte cuvinte religioase mai vechi, intrate în română prin filtrul slavonei bisericești, acesta a venit direct din greaca vorbită atunci în lumea ortodoxă.
Prima atestare notabilă vine chiar dintr-un text emblematic: Didahiile, celebra culegere de predici a lui Antim Ivireanul, mitropolitul Țării Românești. Vorbind despre spovedanie, el folosește expresia „de bună voe, pentru evlavie şi cu gând desăvârşit”, adică dintr-o alegere liberă, izvorâtă din pioșenie adevărată, nu din frică sau obligație.
Un mitropolit georgian îndrăgostit de limba română
Povestea celui care a scris aceste rânduri merită spusă, pentru că leagă și mai strâns firele acestei istorii. Antim Ivireanul nu era român, ci georgian, numele „Ivireanul” vine chiar de la Ivirie, vechea denumire a Georgiei. Robit în tinerețe, a fost răscumpărat de Patriarhul Dosifei al Ierusalimului și adus în Țara Românească pe la 1690, cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Aici a înflorit ca puțini alții. A ajuns caligraf, gravor, tipograf desăvârșit. A tipărit zeci de cărți în română, greacă și slavonă, apoi a ajuns episcop de Râmnic și, din 1708, mitropolit al Țării Românești. A fost unul dintre marii susținători ai limbii române ca limbă de slujbă bisericească, în locul slavonei folosite până atunci. Sfârșitul i-a fost pe măsura vieții. A fost detronat din motive politice, a fost executat de otomani în 1716, pe drumul spre exil. Biserica Ortodoxă Română îl cinstește astăzi ca sfânt, o frumoasă ironie a istoriei, dacă ne gândim că omul care a scris pentru prima dată despre evlavie e venerat el însuși, azi, cu evlavie.
Un val întreg de cuvinte grecești
Evlavie nu e un caz izolat. Sfârșitul secolului al XVII-lea și tot secolul al XVIII-lea, epoca fanariotă, au adus în limba română zeci de cuvinte grecești precum filosof, eparhie, liturghie, mitropolit și multe altele, unele păstrate până azi, altele uitate odată cu moda vremii. E momentul în care cultura română se reorientează dinspre slavonă spre greacă și latină, iar cărturari precum Antim Ivireanul, Dosoftei sau Dimitrie Cantemir devin punțile prin care Bizanțul supraviețuiește, lingvistic vorbind, mult după căderea Constantinopolului.
Evlavie, azi
Trei secole mai târziu, cuvântul e la fel de viu. Spunem despre cineva că are evlavie față de credință, dar și, în sens mai larg, laic, că tratează cu evlavie o carte veche, o meserie sau amintirea unui om drag. Adjectivul evlavios/evlavioasă a rămas și el activ, pentru un om pios, cu frică de Dumnezeu, dar și, prin extensie, pentru oricine se apropie de ceva cu un respect aproape religios.
Iar în Grecia de azi, ευλάβεια n-a dispărut nicio clipă. Grecii îl folosesc și acum cu exact același sens de pioșenie, evlavie, venerație. E o formă discretă, dar foarte reală, de continuitate. De fiecare dată când un român și un grec vorbesc despre evlavia lor, cei doi rostesc, de fapt, aceeași rădăcină veche de mii de ani, cea care ne amintește că grija cu care „apuci” ceva, fie el un gând, o piatră sau o rugăciune, poate deveni, cu timpul, cea mai frumoasă formă de respect.
