Cuvinte românești de origine greacă

Diavol

διάβολος diábolos

substantiv masculin · pronunție: di-á-vol

Sens

1. (Bisericesc) Spiritul răului, care ispitește și dezbină pe oameni (drac, satana, demon, necuratul).
2. (Figurat) Nume dat unui copil sau, prin extensie, unui om vioi, zglobiu, isteț, obraznic sau rău.

Exemple

  • În tradiția creștină, diavolul este considerat un înger căzut.
  • Potrivit credinței, diavolul ispitește oamenii.
  • Copilul acesta e un mic diavol, nu stă o clipă locului.

Etimologie

Din slava veche dijavolŭ, preluat din grecescul διάβολος (diábolos), „calomniator, acuzator".

Cuvântul grecesc este derivat din verbul διαβάλλω („a calomnia"), format din δια- („prin, de-a curmezișul") și βάλλω („a arunca"), deci înseamnă literal „cel care aruncă (acuzații) peste".

În traducerea greacă a Bibliei (Septuaginta), διάβολος a redat ebraicul satan („adversar, acuzator"), de aceea a ajuns să-l desemneze în creștinism pe Satana.

Unele surse indică pentru română și latinescul diabolus sau neogreaca diávolos, deci traseul exact nu este unanim acceptat.

Note de folosire

Plural: diavoli. Sinonime: drac, satana, demon, necuratul, aghiuță.
Variante vechi: ghiavol, gheavol.
Derivate: diavoliță, diavoloaică, diavolesc („diabolic"), diavolie („ștrengărie, drăcie; rău, maleficiu").
Același verb grecesc βάλλω („a arunca") se află și în simbol, problemă și parabolă. Simbolul este „ceva aruncat împreună", problema este „ceva aruncat în față", iar diavolul este „cel care aruncă (acuzații) peste".
În greaca modernă, cuvântul διάβολος (diávolos) are același sens, „diavol".